Într-o cameră frumos amenajată, cu niște luminițe cu care de obicei este împodobit un pom de Crăciun, se află un microfon și un paravan, un calculator staționar cu niște gadget-uri conectate, ce după culori îmi aduceau aminte de niște console de jocuri video din copilărie. Pe peretele din stânga calculatorului stau atârnate o chitară electrică și o listă într-o ramă. De departe semănau cu porunci. M-am apropiat și fără să-i cer permisiunea, i-am făcut o poză.
– Astea sunt toate pentru anul ăsta?
– Nu, bro. Răspunde nefiind deranjat de felul că mă simt prea „ca acasă”. Astea-s pentru ca să nu uit de ce fac asta.
M-a întrebat dacă beau vin. Ba nu. Mint. M-a întrebat dacă sunt la volan și apoi mi-a propus vin. De regulă, sunt adeptul consumului de „licori”, după ce îmi termin treaba, dar voiam un interviu sincer, de aceea am acceptat și am întins paharul gol. El, mulțumit că devenise o gazdă exemplară, a inclus pe fundal lucrările sale recente, cu nivelul moderat al volumului.
– Apropo, asta-i pentru Drake, îmi zice. Puțini au auzit-o! Își ia paharul și se așeză pe scaun în fața mea, ghemuit într-un genunchi.
– Mă simt un norocos, am zis. Totuși, dă-l te rog mai încet, căci interviul va fi în scris și am nevoie să te aud pe tine.
– No problem, bro.
– Merci.
Drept aperitiv, sora lui – Jully ne-a amenajat un platou cu dulciuri și alte snack-uri. Pe câteva le-am recunoscut. Aveau aspect oriental.
– Se pare că cineva a fost în Egipt, constat eu.
– Noi am fost, răspunde Jully.
– Ea cu mama au fost, zise Ștefan. Mulțumim, Jully. Thanks a lot! Ea a devenit în scurt timp ajutoarea și asistenta mea în procesul de muncă. De aceea, am rebotezat-o „Thanks a lot”.
Jully se retrase în bucătărie și a închis ușa.
Pentru început, mi-am exprimat respectul că am fost primit în „bârlogul” lui de creație și am adăugat că dacă aceasta este ambianța în care se creează muzică, atunci restricțiile nu ar trebui să-i dea mari bătăi de cap în proces. A zâmbit.
– Eu fiind aici, luând în calcul că suntem în pandemie, încerc să respect maxim distanța socială. Totuși, sufletul și gândirea mea este acolo (pe semne că în SUA). Chiar și când ies din casă, îmi pun căștile și ascult vreun proiect la care am lucrat, ori îmi sun prietenii să văd ce mai fac băieții prin Germania, Olanda, Anglia, America. Eu creez, eu sunt în lumea mea, cu regimul meu de somn, despre care nici nu mai trebuie să-ți zic. Pot să mă trezesc și la 12 noaptea să mă apuc de lucru. Dar mă simt foarte bine și extrem de împlinit și-s foarte happy că-s acasă, dar again, nu simt că-s acasă. Eu simt că sunt acolo și îmi fac treaba mea.
M-a cam dus cu răspunsul ăsta pe la jumătatea întrebărilor pregătite și trebuia acum să găsesc o cale de întoarcere. Vinul era bun, iar timp aveam destul, așa că am luat-o încetișor și pe dreapta, ca la orele de șoferie.
– Există un loc, o conjuctură, reieșind din faptul că ai fost în atâtea țări unde se face sound production, care îți este mai prielnic pentru a face muzică?
– Eu aș spune că pentru mine nu contează neapărat unde creez, dar locul în care mă aflu atunci când creez, care contribuie clar la vibe-ul și inspirația pe care le am. De exemplu: dacă sunt în Amsterdam sau la Londra, există o mare probabilitate că eu am să fac ceva mai pop, decât dacă sunt în Los Angeles. Pentru că dacă sunt în LA, atunci este clar că fac muzică mai Rnb, Hip Hop și Trap.
Aici i-o tai:
– Bine, dar dacă ești în sectorul Botanica, adresa X. Ce muzică se „naște” acolo?
– Sincer, pe timp de zi se nasc chestii un pic mai standard, un pic mai pop, un pic mai gândite aș zice eu așa. În schimb, pe timp de noapte, atunci când e întuneric și am doar luminițele și tot ce văd e ecranul meu și poate este vreo persoană cu care eu lucrez, atunci pot să apară tot felul de chestii nebune, fiindcă atunci uit că eu mă aflu la Botanica și pot creea absolut orice. Dau frâu imaginației mele. Eu sunt mult mai productiv noaptea decât ziua.
Și așa cum efectul de „warm-up” era în plină desfășurare, i-am propus să facem un salt în timp. Căzu de acord.
– Suntem în anul 2003. Tu ai undeva vreo 4 anișori. Ești la Odesa și urmează să participi la un festival denumit „Stars”. Ce vezi în jur? Ce simți?
Începe să se complice într-o mârâilă, care semăna cu sunetul unui calculator aflat în proces de loading. 4 ani o fi prea demult pentru el? Eu țin minte cum eram și la 3.
– La 3-4 ani cu siguranță am fost la Odesa la concurs la care trebuia să cânt. Aveam piesa învățată, am repetat, eram gata să „rup scena”. Și, dă-ți seama că am adormit după culise și nu am mai evoluat.
– Dar ții minte ce piesă trebuia să cânți?
– Cred că trebuia să cânt „Bunica”. Că ce poți să cânți la 4 ani?
Am dat din cap a acceptare, dar în gândul meu mi-am amintit că fratemiu cânta „Haida, Haida la țigani” la vârsta asta. Cu această constatare am zis să trecem brusc la un alt subiect „răsunător” al carierei sale: Vocea României.
– Din 2003 ne îndreptăm rapid spre 2016. „Vocea României”, audiții nevăzute, după aproape 2 minute de cântat, până se „se întoarcă” Loredana. Aceeași întrebare: Ce simți? Ce vezi?
– Nu știu. Parcă simt că am dezamăgit.
– Pe cine?
– Oamenii care au crezut în mine, răspunde cu ezitare. Familia, colegii cu care lucrez, oamenii cu care am susținut și turneele prin Turcia și oamenii cu care am avut succes înainte de proiectul „Vocea”. Mă gândeam în acel moment: Băi, oare am meritat oportunitățile oferite în anii precedenți? Și, când s-a întors Loredana, nu mai puteam realiza ce se întâmplă în acel moment. Nemaivorbind că aveam și 17 ani. Adică, eu „pluteam” atunci.
– Eu cred că de fapt ți-ai dezamăgit și așteptăriile proprii, fiindcă este imposibil să nu le fi avut.
– Da, bro. În 2016 când am participat la proiect, când am primit invitația de la echipa Pro TV, mă gândeam că eram cu exact un an înainte să îmi încep studiile. Deja eram pasionat de producție și cum funcționeza chestiile în background și eram foarte curios. Ăsta a fost scopul meu. Eu nu m-am dus să câștig.
Aici am tăcut schițând o meclă mirată, luând brusc paharul de la gură. Cum naiba te bagi într-o competiție dacă nu vrei să câștigi?
– Deci ești un tip care se mulțumește cu participarea?
– Depinde de situație.
– Lasă-mă să înțeleg: „Vocea României” a fost pentru tine mai mult o „vizită de documentare” profesională? Un studiu din interior?
– Într-un fel. Planurile s-au schimbat după două etape. Atunci când și ceilalți membri din echipa Loredanei îmi spuneau: Bro, sincer tu ai fi cel care ar trebui să meargă până la capăt. Abia realizând asta, mi-am dat seama că gluma se îngroașă și am o responsabilitate. Deci, jumătate de proiect nu mă gândeam la asta, în timp ce ceilalți erau concentrați doar pe victorie, eu eram în discuții. Vorbeam cu unii, cu alții. Poate facem o piesă? Adică eram un team player, știi? Reputația mea acolo era așa: Bă, să știi că Ștefan e un tip marfă.
Aveam impresia că „ne întindem” cu „Vocea”…
– Ce s-a întâmplat după?
– Știi ce s-a întâmplat după „Vocea”?
Habar n-aveam, dar simțeam că voi afla în clipa următoare.
– S-a întâmplat cea mai tare chestie care putea să se întâmple ever. S-a petrecut ceva mult mai fain decât în cazul în care deveneam câștigător.
Anticipând întrebarea mea, care trebuia să sune ceva de genul: ce poate fi mai fain într-o competiție decât câștigarea unui trofeu? Mi-a răspuns calm.
– Nu am fost obligat să semnez cu nimeni! Răspunse dând din brațe ușurat. Toți finaliștii sunt obligați să semneze, iar eu am fost trimis acasă în semi-finală, exact în momentul potrivit. Și am rămas prieten bun cu toată lumea până în prezent. Cu unii chiar colaborăm. Mai bine nu se putea, crede-mă!
Aici am încheiat prima înregistrare. Nu-mi făceam griji cât spațiu va ocupa acest interviu, de aceea, m-am gândit să mutăm subiectul discuției din nou spre copilărie. Mă interesa să aflu în ce atmosferă a crescut acest tânăr, care și-a făcut o reputație de „băiat marfă”.
– Ștefan, am găsit canalul tău de youtube.
– Care nu este canalul meu, mi-o taie repede.
– Asta voiam să și întreb! Ultimele două video-uri sunt cu Ducu Bertzi și, din câte știu, nu ești fan muzică folk.
– N-am idee cine administrează canalul ăla, bro.
– E-n regulă, zic. Pentru oricine își dorește să te vadă cântând în perioada de până la „întoarcerea fotoliilor”, te poate găsi acolo. Hai să pornim de la imaginea aceasta de copil crescut printre somitățile muzicii ușoare moldovenești. Ai avut vreodată senzația că din copilărie ți-a fost insuflată sau impusă ideea că trebuie să dovedești al cui copil ești?
– Da. De fiecare dată.
– Cum te descurcai cu această responsabilitate?
– Păi. Când eram mic, credeam că mă descurcam foarte bine. Eu mereu am încercat să fiu copilul perfect.
– Ce înseamnă copilul perfect? O faceam eu pe neștiutorul, deși, știam ce înseamnă.
– Asta înseamnă să învăț bine la școală, să am rezultate bune, mereu să iau locuri de frunte la concursuri, să fiu la olimpiade, să nu fiu bun doar la muzică, ci și la școală: mate, română, engleză, la dansuri. Mereu să fiu primul. Am fost crescut să fiu primul.
Vorbea despre el, dar parcă povestea despre mine și fratemiu.
– Nu știu. Fiind dintr-o familie de muzicieni, tatăl meu având un nume cunoscut în Moldova, mereu mi se spunea chestia asta că trebuie să îi duc numele și că trebuie să fiu la nivel. Aveam în sânge chestia asta, de când eram mic.
– În toate aceste condiții, fiind ghidat mereu de oameni care știu muzica și îți spuneau de fiecare dată ce trebuie să faci. Ce zicea individul din tine? Ăla care nu trebuie să răspundă înapoi părinților, care trebuie să fie ascultător și să execute? Libertatea asta de exprimare „artistică” cum a apărut la tine?
– Deci, până la 11-12 ani, tot ce însemna Ștefănel Roșcovan, nu însemna Ștefănel Roșcovan. Înseamna proiectul, educația, echipa cu care lucram. Mereu eram înconjurat de oameni puternici, cunoscători ai domeniului. Aveam lecții de comunicare și dicție, canto făceam cu tata, făceam canto și la Iași. Am lucrat cu foarte mulți oameni. Până pe la 11 ani, când am participat la Eurovision Junior.
– Cu piesa „Ali Baba”.
– Cu „Ali Baba”! Care tot nu este o piesă pe care am ales-o eu! Simțea nevoia să accentueze asta. Care tot nu era coregrafia pe care mi-am dorit-o. Deci, nu era nimic din ceea ce mi-am dorit eu să fac. Eu având alte două piese, pe care Televiziunea Națională ne-a spus că nu sunt pentru copii și că trebuie să fie o piesă de poveste. Să meargă Ștefănel cu „Ali Baba”! Și uite, atunci, Liviu, mi-am schimbat mentalitatea.
În gândul meu, cuvintele mentalitate și copil de 11 ani sunau abscons. Pe când vorbitorul din fața mea își modela mentalitatea, eu îmi pregăteam arcul din creangă de salcâm și săgețile din stuf pentru următoarea „conflagrație” din pădurea de la marginea satului. Gustam din vin și îl ascultam mai departe.
– Eu am văzut acolo ce înseamnă să lucreze o echipă profesionistă. Ce înseamnă să evoluezi din partea unei țări și fiecare interpret să aibă microfonul său, setat din prima zi. Dansatorii, privirea programată în camera x sau y, interviuri. Pentru mine, la 11 ani, a fost ceva impresionant și atunci mi-am zis – WOW! Și eu vreau să fac astfel de lucruri profesioniste. Când am revenit în țară, mi-am dat seama că aceste chestii nu se realizează la fel și așa am constatat acea diferență de nivel. De atunci, luase legătura cu mine liceul „Orizont”, care mi-au propus să particip la concursul de la Istanbul. Trebuia să participe 140 de țări. Din fiecare țară mergea doar un participant, cu excepția unor state din care erau delegați 2 foarte buni.
Presimțeam că acuș va spune că din Moldova a fost ales doar el.
– Ei bine, în anul ăla eu am fost cu Diana Brescan.
Ei, drăcie. N-am ghicit.
– Atunci a fost prima dată, când decizia a fost luată în exclusivitate doar de mine. Mama mă întreba: Ștefan, cum vrei tu, așa faci! Și uite așa la 12 ani, trebuia să iau decizia dacă vreau să învăț limba turcă și să merg la acest proiect internațional, pentru care era esențial să dedic vreo 9 luni din timpul meu, sau să rămân la școală, la liceul „Mircea Eliade” și să îmi văd de ale mele. Dar am mers, am învățat limba turcă fluent și am luat aurul. Imediat după asta a venit următoarea decizie, tot a mea. Să rămân la liceul „Mircea Eliade” sau să mă mut la „Orizont”? Desigur, aveam intenția să împac și școala și muzica și colaborarea cu turcii, dar nu a funcționat chestia asta pentru cei de la „Mircea Eliade” și am fost exmatriculat din cauza absențelor. Dar înțelege-mă, bro, eram concentrat foarte mult pe carieră. Și iată că în clasa a 7-a, Liceul „Orizont” m-a primit cu brațele întinse. Și de aici, pornise tot o etapă în care reușeam să fac ceea ce-mi place. Anii de liceu acolo erau plini de colaborări, deplasări, înregistrări de voci la studio. De atunci am prins chestia aia de a lucra cu oameni.
– Dar cum „te roteai” tu în anturajul acesta al vedetelor de talia părinților tăi? Mergeai la petreceri comune? Simțeai că se comportă cu tine într-un mod special?
– Da. Cu siguranță. Ștefănel am fost până la 18 ani. Până am plecat de acasă. Mi-a luat foarte mulți ani să le explic la oameni că nu mai sunt Ștefănel. Ajunge! Ștefan, vă rog frumos! Dacă ne referim la felul cum se comportau, nu pot spune neapărat că erau sincere emoțiile sau aprecierile, dar erau așa comportamente politicoase cu subtextul de a menține relații bune cu părinții mei, să ne știm etc. Dar nici pe mine nu mă interesa asta prea mult, fiindcă eu mereu aveam visele și ambițiile mele, despre care dacă le-aș povesti cuiva din țară, lumea ar râde de mine. Eu îmi doream chestii destul de „realizabile”: grammy, un number 1, să lucrez cu artiști de top, nu lucruri gen: să trăiesc pe Marte sau mai știu eu ce. Dar să știi că mi-a plăcut întrebarea ta precedentă!
– Care anume?
– Vreau să-ți răspund la întrebarea cu ideaa că mi-a fost „impusă” cumva muzica. Mie mi-a luat câțiva ani ca să ies din mentalitatea aia. În perioada cât am stat în Moldova, până am plecat la studii, priveam lucrurile într-un anumit fel. După care am plecat la studii în Amsterdam unde mi s-au explicat niște chestii, pe care eu nu le acceptam fiindcă așa am fost educat. Probabil că am crescut într-un anturaj de oameni care nu erau neapărat deschiși la minte, ca să realizeze: Băi, dacă oamenii sunt diferiți asta nu neapărat este ceva rău, asta înseamnă că trebuie să acceptăm.
Desigur, Amsterdam este o un loc al contrastelor și acceptării în mai multe dimensiuni, mă gândeam. Iar cea muzicală nu reprezenta o excepție.
– Eu am cunoscut oameni din foarte multe țări și așa am început să accept mai multe chestii, nu doar de muzică ci și de orientare sexuală și etc. Revenind la muzică: cumva în Moldova, cam tot se rezumă la bani. Dacă vrei să faci ceva, lumea cere bani. Nu există ideea de a câștiga împreună. Hai să facem împreună ceva. Eu acum lucrez cu niște oameni foarte „marfă”. Între noi nu se discută banii fiindcă avem un scop comun și noi vrem împreună să câștigăm. Deci, ca să înțelegi, cei care lucrează în Los Angeles iau 10-20 de mii de dolari per piesă. Adică nu e ca și cum băieții nu iau bani. Dar noi avem un scop comun și câștigăm împreună datorită capacităților noastre individuale. Și dă-mi voie să-ți mai spun, că eu vin cumva cu un vibe fresh în Moldova și oamenii cu care lucrez nu sunt obișnuiți cu chestia asta. Și ei reacționează suprinși când fac comparații cu ceilalți.
Mă simțeam nevoit să ofer o replică mai „voalată” pentru ceea ce înseamnă bani și muzică în Republica Moldova. Și ordinea nu am încurcat-o, fiindcă știu că la noi mai întâi sunt bani și apoi muzică. Sau mai bine: Bani și apoi Artă. Mi-a venit în minte un citat din „Femeile” lui Bukowski, foarte compatibil cu discuția noastră.
– Știi ce spunea Bukowski despre bani?
– Nu.
– Banii sunt ca sexul, am spus. Par mult mai importanți atunci când n-ai parte de ei…
– Ah! Interesant. Foarte interesant.
– Deci, atunci când vorbești despre cei 10 sau 20 de mii de dolari per piesă, raportând la realitățile noastre, îți dai seama de ce ai parte de astfel de atitutidini.
A tăcut pentru un moment, cu o îngrijorare în privire să nu fi părut cumva arogant mai devreme.
– Bro, sper că e ok interviul.
– E-n regulă, zic. Tu să te simți bine. Eu doar aflu în ce țară trăiesc.
A luat sticla și a făcut „refill” la pahare. Cred că m-am îmbătat cu englezisme. Mi-a umplut paharul (ca să nu credeți că am uitat de limba română) și am oprit butonul rec.
Am zis să verific dacă își mai aduce aminte versurile melodiilor pe care le cânta când era mic și am vrut să-l mai întreb despre tata. Cred că era pregătit să vorbească despre asta.
– Pornind de la ideea comunicată de tine, că la 11-12 ani deja știai ce vrei să faci în muzică și cine trebuie să fii. Ce crezi că ți-ar spune tatăl tău dacă te-ar vedea acum?
Uimire și tăcere. Privește paharul și zice:
– Ahh, Bro. Tatăl meu să fi fost acum aici, era să facem producție împreună. Nu era să trăim în Moldova. Eu trebuia să mă mut la București în clasa a III-a. Erau pregătite toate documentele, urma să vindem tot și să ne mutăm. Dar taică-meu s-a îmbolnăvit de cancer. El a fost un om foarte „profi”, dar în același timp foarte amuzant și tare îi plăcea să adună oameni în jur și să creeze energii faine, înțelegi? Nicoleta Nucă, Evelina Vârlan, Natalia Gordienko, Costi Burlacu, Ady, Nicoleta Gavriliță, Dara, toți sunt discipolii lui taică-meu. Tatăl meu a fost primul om în Republica Moldova care a început să lucreze cu copiii, să compună piese și să predea canto anume pentru ei. Și nu vorbesc aici de relația profesor-elev, el îi „creștea”, îi ducea la concerte și festivaluri. Deci, dacă-l prindeam pe tata acum, era să ne distrăm foarte mult. Cred că era să fie foarte mândru de ceea ce fac eu, pentru că i-am urmat calea într-un fel sau altul. Dar (zâmbește) era să învețe și el multe lucruri de la mine.
– Tu crezi că ar fi fost compatibil cu simțurile și felul cum creezi tu acum? Ați putea forma o echipă în acest sens? Ar fi ținut pasul cu tine?
– Da. Pentru că eu nu era să-i dau voie să rămână în urmă. Era să-i spun: Tata! Ia vină coa’, dă s’ ț’ arăt. Uite ici, așa așa așa. Tata, uite, vreau microfonul cela. Cât costă? 25 de mii de dolari, dar este opțiunea de a cumpăra Crona, care este 2500 de dolari, dar sună la fel de bine. Tata, vreau chitară? Cât costă chitara? 50000 de lei. Hai, dă s-o luăm. Deci, tata era omul cu idei tare nebune. Chiar și mamei îi putea spune: Angelica, eu vreu microfon de 3000 de dolari. Eu știu că nu avem bani, dar dă să strângem, hai să cumpărăm. Mama l-a susținut pe tata în toate ideile pe care le-a avut. Acestea mi s-au transmis și mie, fiindcă mama mă asociază foarte mult cu tata și mă bucur că are aceeași susținere și pentru mine. În fine, nu știu dacă era să lucrăm împreună la fiecare proiect, dar cu siguranță avea să aibă un loc în sufletul meu și era să învăț multe lucruri de la el: cum să te comporți cu oamenii, cum să-ți menții echipa, cum să ții oamenii interesați. Dar și el de la mine: să fie openminded, producție, sunet nou, tendinte etc. Eu cred că la vârsta asta ar fi fost o colaborare fără clasificare de statut: Eu sunt tata! Deci, ultimul cuvânt e la mine. Dacă apărea asta, eu era să îi spun în față: Tata, eu îți mulțumesc, am crescut și îs băiet mare, hai să facem treabă împreună și hai să fim prieteni. Cred că așa ar fi fost. Dar poate nu.
Continuând tema familiei, am zis să-i citesc din versurile unei piese pe care i-o cânta surorii lui, pe vremea deranjantului diminutiv din prenume.
– Cerul albastru a prins mărgăritare, în ochii tăi, frumoasă floare…
– Nda, constată el. Jully.
– Bravo, domle. Care-i poveste ei?
– Cu ea nu prea comunicam până împlinise vreo 15 ani. Nu aveam prea multe subiecte în comun, dar eram prieteni. Până în clasa a 9-a când discutam în familie că ceva nu merge cu școala. Și atunci am zis, mai în glumă: poate vii la Londra? REPET. În glumă am spus. Și mama, care este genul de persoană ce nu pierde oportunitatea, în 2 săptămâni a revenit la subiect. Era perioada când eu eram în Los Angeles. Chiar și așa, petreceam ore în șir căutând colegii și oportunități pentru ea. Unde ar putea să vină, ce ar putea să studieze. Și ea nu prea avea încredere în sine. Fiindcă să știi, ea nu era cea mai bună la ore. Nu prea își dădea interesul. În schimb, când a venit în Londra, a conștientizat că este o oportunitate și că fratele nu va fi lângă ea să o ajute mereu. Și uite așa, din lista colegiilor pe care am întocmit-o, ea a fost admisă la cel mai bun. Încerc să-i dau câtă libertate pot. Dacă vrea să facă o prostie, poate să o facă doar cu mine! Și e foarte bravo. Profesorii vor să o treacă din anul 1 în anul 3 direct. Eu cred că ea fiind aici, era apreciată ca în cazul elefantului care era judecat după abilitățile lui de a urca în copac. Ceea ce este valabil pentru multă lume în Republica Moldova, când este vorba despre gândire și aprecieri.
– Deci, cu rolul de frate mai mare protector te descurci.
– Foarte bine. Nu am probleme. Sunt foarte responsabil. Și dacă mi-am dat cuvântul, atunci așa fac.
Și cu asta am trecut la studiile sale. Știu că la 18, în semn de maturitate s-a tuns scurt. Eu i-am spus că mă gândesc la 30 să-mi fac un tatuaj. Mi-a răspuns că îmi poate recomanda un artist foarte bun. Am zis că mă mai gândesc. El mi-a mai deschis niște paranteze cum că Olga Verbițchi ar avea 22 de tatuaje.
– 22? Întreb mirat.
– 22, îmi răspunde.
– O seară bună!
Râdem și umplem paharele pentru o ultimă rundă de întrebări. A deschis geamul ca să luăm o gură de aer între timp. Îmi spunea că e fericit că a venit primăvara. Eu simțeam cum vinul își face efectul, căci foloseam prea des „ș.a.m.d.” – formulare parazită, care mă face să nu suport să mă urmăresc în reluări. Cât despre primăvară, i-am zis să nu se bucure prea repede. Mă asigura că Odochia a trecut. I-am răspuns că poate a fost un preqwel, sau poate un trailer. Am râs și ne întorceam la discuție.
– Hai să enumărăm pe unde ai fost: Berlin, Amsterdam, Londra și Los Angeles. Mi-a scăpat ceva?
– Da.
– Care?
– București. Am stat un an.
Știam de București, însă nu i-am dat mare importanță. În fine.
– De la București trebuia să mă mut în Germania, unde studiile urmau să îmi fie achitate de compania turcă. Dar au intervenit niște probleme și cei 40.000 de euro care trebuiau achitați, dar nu era cu putință. Astfel, nu am putut să îmi fac studiile în Berlin și trebuia să mă mut în Amsterdam, unde prețul era de 12.400 de euro pe an, dacă cineva este interesat.
– Sigur. Cifrele mari sunt interesante la noi…
– 12.400 de euro pe an, bro! Care trebuiau achitați toți odată. Dacă vrei în rate, achiți 16.000. Era foarte greu. Mă descurcam cu 100 de euro pe lună. Cel puțin, compania din Turica mi-a organizat cazarea și din punctul ăsta de vedere puteam respira liniștit. Cât despre mâncare, cum atunci nu-mi păsa dacă apuc să mănânc ceva copios, nici acum nu-mi dau silința. Mi-aș dori, dar nu pot. După am plecat pentru o lună jumătate în Los Angeles. Apoi am revenit acasă pentru o lună. Apoi la Londra pentru un an. După asta, Los Angeles 6 luni. După asta, 8 luni Londra și acum suntem la Chișinău.
– Pentru că s-a întâmplat pandemia. Cât stai acasă?
– Cel mai probabil până se încheie pandemia. Ce-i drept, dacă mă plictisesc înainte de vreme, s-ar putea să mă întorc la Londra.
– Acum ești în Republica Moldova, cum te descurci odată ce majoritatea proiectelor tale sunt îndreptate peste hotare?
– Bro, hai să îți explic. Noi nu facem ceva pentru Republica Moldova. Scuze, mai multe nu pot să-ți spun. Pot să-ți spun că piesa este cea care câștigă. Iar de la calculatorul acesta eu mențin legătura cu toți prietenii mei. Eu pot să fac 100 de proiecte, dintre care 99 să fie eșecuri. Because I know, I need only one song to change my life.
– Ai o piesă din asta?
– Încă nu. Râdem. Probabil nici nu știu de ea, dar poate este. Am o piesă pe care nu o vând sub nici o formă.
– 22 ai împlinit?
– 22.
– Poți să-mi spui încotro mergi?
– Încerc să mă regăsesc pe mine ca artist. Îmi place pop, rnb, trap. Momentan, aceasta este cea mai convenabilă poziție pentru mine, în care eu lucrez cu cei mai tari oameni din industrie. Uneori chiar mă întreb cum am ajuns să-i cunosc? Îmi fac treaba distrându-mă la maxim și cred că succesul în aceste circumstanțe este inevitabil.
– 5 artiști cu care ți-ai dori să colaborezi?
– Bieber, Grande, Drake, Rihanna și Chris Martin de la Coldplay.
Trebuia deja să încheiem, în bucătărie îl aștepta chitaristul Andy Oncea, iar eu mai aveam câteva întrebări.
– Hai să satisfacem curiozitatea celor care ne vor citi până aici. Ce faci acum și când va avea loc revenirea aia fulminantă?
– Cred că în vreo 2 ani. Dar când zic vreo 2 ani…
– Sunt de fapt 5?
– No, bro! 2-3 ani fiindcă deja am mult material și e ceva bun. Eu fac undeva 200 de piese pe an, în acest sens îmi este foarte greu să aleg cu ce să ies la iveală.
Cu asta am încheiat-o. Am golit ultimul conținut de sinceritate și mă îndreptam spre ușă. Andy își făcuse apariția în „bârlog”, iar Jully era tot la bucătărie și picta în creion niște chipuri din filme anime. Semănau cu personajele din „Dragon Ball Z”, când fruntea li se încrunta în riduri, printre care curgeau șiroaie de transpirație în pregătirea pentru executarea unei super lovituri.
Când dau să îmi încalț bocancii, Ștefan mă oprește și îmi întinde un breloc cu drapelul SUA.
– Bro, asta e de la mine.
– Uite, îi răspund pe un ton calm și glumeț. Eu te-am crezut pe cuvânt când mi-ai spus că ai fost în USA.
– Nuuu, Bro! sări să îmi explice.
– Tot ok, data viitoare îți aduc și eu un magnet pentru frigider din Egipt.
Am râs și i-am lăsat pe artiști să-și creeze operele. Cât așteptam taxi-ul, în feed-ul meu de pe facebook se trâmbița că tocmai a fost declarată starea de urgență.
L.G.
OPENMEDIA
