I-am scris în seara de 18 spre 19 aprilie ca să mă interesez dacă este în țară. Era. Am întrebat-o politicos dacă pot să o sun. Până la urmă, era oră târzie. „Zvoni”, mi-a scris. Bine am făcut că am sunat-o, fiindcă urma să plece vineri, chiar în aceeași săptămână.
Avea glasul „suspect” de calm. Vorbitoare nativă de limbă rusă fiind, în acea conversație îmi creea ciudata impresie că am sunat la emisiunile radiofonice după ora 23:00, pe care le ascultam când eram în liceu, la aparatul de radio de buzunar. Iar eu am auzit multe voci. Avea intonație și căldură prietenească, de parcă urma să-mi ofere un sfat cum să trec mai ușor peste o despărțire.
Într-un final, am stabilit să realizăm interviul la ea în show-room.
S-a pregătit ca la venirea unei echipe de filmare, dar eu aveam în mână doar telefonul, pixul și un carnet.
– Nici nu ai început, dar sunt emoționată până peste cap.
– Pff… E doar un pix și un carnet, i-am zis.
– Ap’ de-atâta, a râs.
Ne-am așezat pe scaune din alea „de bar”, la care niciodată nu-ți ajung picioarele la pământ. Aveam o chestie cu scaunele prea înalte în copilărie. Mă stresam că nu simt pământul cu tălpile. Exact ca adâncimea „de siguranță” de la înot.
Era îmbrăcată într-un costum sport, alb. Sau o pijama albă. Asta e, dacă nu mă prea pricep la haine. Oricum era albă și pufoasă. Măsuța la care urma să stăm era și mai înaltă decât scaunele. A adus câte un „Apriori” la doză, pe care scria „Inspired by Arcobadara”. Ce să-ți povestesc? Mi-am zis. Acu’ te îmbracă, acu’ te îmbată. Off… Iar beau înainte să-mi fac treaba.
Am pus spumantele pe masă, le-am deschis și am zis: Ei hai, noroc! Cioc.
– Eu foarte mult am mers către interviul ăsta, ziceam cu o tonalitate sinceră.
– Mmm… mă privește de parcă ar ști și de ce.
– Stai să-ți explic de ce! O opresc.
– Ămmm…
– Pentru că eram demult curios să știu cu cine vorbesc, atunci când mă refer la tine. Aveam impresia că în toate interviurile în care te-am urmărit, că atunci când vorbești despre tine și ceea ce faci, parcă tot nu te lași cunoscută. Și așa a fost și interviul precedent cu mine, care tu nu a ieșit mare poamă.
Râde.
– De aceea mă întreb cum să te prezint? Designer, interpretă, actriță cu profil pe IMDB.
– Sunt și acolo? Întrebă cumva mirată.
– Da. Ești. Iar poza este una, ca din afișele cu „O șatră urcă la cer” și Svetlana Toma.
– Stai că asta acum e așa, mă întrerupe tacticos. Când eram mai mică, eram Sofia Rotaru, apoi Penelope Cruz și acum tu îmi spui de Svetlana Toma.
– Hmm… mă întrebam dacă am făcut o comparație tocmai reușită.
– Ok. Uite, mie îmi pare foarte rău să o spun, dar în ultimul timp nu mă simt cântăreață.
– De ce? Am intrat pe canalul tău de youtube. Fac o pauză și spun: Aveți 400 de urmăritori!
Am rostit asta cu un glas ca la loterie. Râdem din nou și îmi continui ideea.
– Și prima piesă încărcată, cu un cover foto pe malul mării, care se numește…
– „Самый лучший”, mi-o taie. Mda, au fost vremuri.
– Mhm. 2015-2016?
– Da. Dar piesa aceea este de fapt un cover al interpretei Gaitana.
– Nu știam. Însă atunci când o ascultam, mi-o prezentam în minte cu o intonație a la „Песня года”: Paiot, Ecaterina Cojocaru!
Mi-a plăcut să constat că are autoironie, iar glumele mele nu au ofensat-o.
– De aceea mi-a fost greu să înțeleg relația ta cu muzica. Cel puțin, pe la începuturi. Mă refer la maturitatea asta din repertoriul tău, pe când tu arătai ca o fetiță. Cum se explică?
– Păi cum? Privește pentru un moment și apoi reia. Asta este un necaz, o năpastă. Pentru că exista acest stil, gen al muzicii pe care-l studiam în urmă cu 15 ani, care pe atunci era considerat un fundament muzical, oferit de către profesorii mei. Și, să știi că mie mi se părea că este „kruta” anume așa de cântat. Ei, mai eram și îndrăgostită, deci…
– Bine, dar tu te simțeai compatibilă cu mesajul acestor melodii?
– Da. Anume așa mă simțeam. Fiindcă, asta vedeau în mine oamenii care îmi predau muzica. Pentru că eram pornită cu reportoriul lui Elena Vaenga. Deci, dacă aș fi avut posibilitatea să revin cu 15 ani în urmă, la originile mele muzicale, acum cu siguranță pot spune că m-aș fi văzut mult mai diferită. Dar nu îmi pare rău. Eu cred că mi-a fost o lecție utilă.
– Cât a durat acestă perioadă?
– Până când nu mi-am schimbat profesorii de canto.
– Și asta a fost la?…
– Asta a fost la 17 ani.
– Nu mă pricep prea tare la muzică, dar bănuiesc că este destul de greu este să îți remodelezi stilul, maniera interpretativă, vocală.
– Deloc ușor. Profii aceia au văzut în mine orientarea asta spre publicul rusesc. Eu fiind o vorbitoare nativă de rusă, îmi era ușor să cânt așa ceva. Totodată și părinții mei ascultau astfel de muzică. Dar la un moment dat, am înțeles că eu nu sunt nici părinții mei, nici profesorii mei. Eu sunt o altă persoană. Mie îmi plac (în puii mei) covoarele românești și îmi place muzica românească. O ador pe Maria Tănase. De ce eu nu cânt asta? De ce eu cânt „ruskii chanson”? Și atunci în viața mea au apărut Svetlana și Ilie Sîrbu. Profesorii lui Dan Balan, Natalia Gordienko, Tany Vander, Igor Stribițchi. Să fi văzut ce față am făcut când profesorii noi mi-au spus că eu nu cânt corect. Asta după 10 ani de canto! Îți dai seama? Cum așa? Ego-ul meu nu era de acord. Dar, într-un final am constatat că trebuie să descopăr în mine niște lucruri ascunse și că pot fi diferită în muzică. Și atunci am început să cânt și să cunosc altfel de muzică. Care nu prea era pentru difuzare la radio.
– Dar tu de asta erai conștientă de acest fapt bănuiesc…
– Absolut. Dar mie îmi plăcea la nebunie.
– Muzica lăutărească, știu. Tu cântai foarte des din Gabi Luncă și Maria Tănase.
– Bine că nu Vali Vijelie, spuse râzând.
Știam ce spun, fiindcă îmi amintesc când am văzut-o prima dată cântând pe scenă. Eram prezentator la un eveniment desfășurat la deja fosta Filarmonică.
– Știi? De obicei îmi displace când artistul exagerează cu transmiterea emoțiilor mesajului melodiei. Nu toți sunt credibili. Dar atunci când ai cântat „Mi-am pus busuioc în păr”… Fac o pauză…
– Așaa… mă privește bănuitoare.
– Păi… să știi că se simțea că ți l-ai pus acolo pe unde cântai.
Râdem în hohote și ciocnim iar din spumant.
– Păi uite, vezi? Era perioada când am dat de repertoriul Mariei Tănase. Și era acea trăire a mesajului. Întotdeauna mi-au plăcut artiștii care pășesc pe scenă și au prestanță, și de la prima apariție lumea îi aplaudă, căci profesorii aceștia m-au învățat în primul și în primul rând prestația: costumul trebuie să fie aranjat, în sandale nu ieșim, ștrampii îmbrăcați obligatoriu. Adică acea strictețe artistică care mă ajută și azi în viața de zi cu zi.
– Totuși, tu știi că lumea când vede ceea ce se numește prezență sclipitoare, nu prea se interesează să vadă ceea ce se află dincolo de ambalaj. Căci, dacă ne referim la tine… Cum să-ți spun așa mai delicat? Probabil vei fi suprinsă, dar eu cred că tu ești o fată frumoasă.
– Mulțumesc, zâmbește cu o jenă exersată până la automatism.
– Cu plăcere, dar nu acolo voiam să ajung.
– Ehh, tu…
– Ehh, eu… Revenim. De multe ori, aceste împrejurări îți pun o etichetă de păpușă. Asta chiar încercând să cânți piese complicate precum cele menționate mai sus și să demonstrezi că ai capacități. Tu simțeai, că ești admirată mai mult din punctul acela de vedere al aspectului exterior?
– Desigur. Am avut senzația că lumea crede asta despre mine. De fapt, ca orice femeie care iese în evidență cu anumite trăsături. Chiar și complimentele: Vaii, ce frumușică! Vai, ce costumație! Însă eu știam că nu pentru asta am ieșit și nu asta era important. Dar aveam și oameni care îmi spuneau că sunt făcută pentru scenă, numai că trebuie să mă regăsesc în muzica corectă. Anume în astfel momente eu înțelegeam că ceea ce cânt, trebuie să fie mai profund ca tehnică vocală. De aici am învățat mai multe piese care se bazau pe o tehnică vocală nebună. Țin minte cum o lună de zile i-am dedicat-o unei singure melodii, plină de milisme, pe care am cântat-o într-un concert cu specific armenesc. Atunci am înțeles că sunt în stare de mai mult.
Evident că am insistat să îmi cânte un pic din ceeea ce mi-a descris.
– Știi? Era toată numai: Labadibididabudidam, lararei budidabudidam…
Îmi legănam capul ca și cum aș fi prins ritmul. Ca să îmi demonstrez prezența, am spus ceea ce mi-a venit în minte:
– Ar merge la deșteptător.
– Foarte frumos. Merci tare mult, a răspuns ironică. Dar uite așa am primit primul feedback dorit. Era apreciată piesa și efortul meu de a o cânta.
– Hai să constat ceva, tu nu ai avut piese din astea: de ia-mă în brațe, nu mă lăsa, etc.
– Ba am avuuuuut!
– Care?
– Rămâi în inima mea… râde iar. Dă-mi o nouă dimineață…
– Ca o concluzie. Ce loc ocupă muzica în prezent pentru tine?
– La ora actuală, m-am regăsit în multe proiecte. Dar o admir pe ZIVERT. Apropo să știi, eu cu 4 ani în urmă mi-am făcut o prezicere că acest gen de muzică va prinde totul. Și să știi că în general așa se întâmplă, eu numai am început să mă gândesc, hop și asta a apărut. În România, unde îmi petrec cel mai des timpul, pot să îți spun că și ei admiră astfel de melodii. Fiindcă și eu eram concentrată pe vremuri, hai repede piesă, hai repede clip, repejor tura pe la televiziuni. Acum nu mai vreau să fac asta.
– Te înțeleg.
– Eu sper că mă vei întreba ceva despre televiziune.
– Sigur.
– Merci. Ceea ce am vrut să spun este că nu există noțiunea sau un principiu corect de promovare artistică în Republica Moldova. Nu pot ai noștri să se vândă scump!
– Dar cui? Cine ar trebui să fie cumpărătorul, dacă îmi permiteți întrebarea?
– Sunt oameni să știi!
– În acest spațiu de forma strugurelui?
Mă simțeam ca la o dezbatere. Și mai simțeam că am ajuns la jumătate din cutie. Trebuie să o încetinesc.
– Nu. Strugurele este foarte dulce pentru mulți din afară, îmi spune.
– Că la noi crapă bobița de atâta dragoste.
– Ei. Mai vor ai noștri și bugete mari.
O sunase cineva la telefon. Eu mă pregăteam pentru următoarea rundă de întrebări. Urma să vorbim despre copilărie. Intuiția îmi spunea că o să-mi descrie cum a crescut ca o prințesă în centrul atenției tuturor. Dar după ce mi-a răspsuns, i-am acordat un respect și mai mare… Intuiției.
COPILĂRIE
„Unica fiică. Unica nepoată. Corentată „ne po detski”
– Care este episodul din copilărie la care revii cel mai des?
– Hmmm.. Cred că este vorba despre prima sesiune foto. Primul gând cred că e acesta. Bunelului meu îi plăcea foarte mult să fotografieze, la fel și lui taică-meu. Era ca un hobby pe lângă profesiile lor „serioase”. Eram la vilă și bunica m-a îmbrăcat în niște rochii și am început să facem poze între bujori. O imagine călduroasă. Eu eram… Cum să îți spun? Fructul pasiunii în familie.
– Nu mai spune…
– Unica nepoată, unica fiică…
– Mândră în toate cele, reiau eu.
– Și toată lumea era concentrată pe Catusea sau Catiușa. Așa ca pot spune că era dintr-o parte liniștită copilăria mea. Dar dintr-o parte, îmi vine și un moment negativ al amintirilor. Atunci când la 4 ani m-a corentat foarte „ne po detski”.
Eram curios. Eu am fost „corentat” în 12 mandate cu executare. Eram meșter mare în copilărie.
– Mă jucam simplu. Și eram curioasă să văd cum funcționează priza și am băgat 2 degete în priză.
– Ce degețele mici aveai încât au încăput.
– Da. Și le-am băgat tare aiurea, fiindcă episodul îmi schimbase și culoarea pielii la mâna stângă. Cea cu care scriu de altfel. Chiar și acum este vizibil. Îmi amintesc cum toți erau în jurul meu, cum așteptam ambulanța la vilă, situată la 20 de km de Chișinău. Cred că acesta a fost momentul acela negativ.
– Dar surplusul acesta de atenție. El nu s-a terminat în copilărie…
– Nu. El există și până astăzi.
– Nu este sufocant?
– Știi? Când noi fetițiele suntem mici, facem tot ce vor cei din jurul nostru. Eu am rezistat până la 22 de ani, cand am spus: Gata! Nu mai pot! Nu mai suport, plec de acasă.
– Și acum despre lucruri mai evidente. Trăsăturile tale sunt „ușor” exotice. Porți cu tine un amestec etnic tare neobișnuit, nu?
– Da! Cred și eu. Bunica din partea mamei este din Kazahstan, iar bunelul din Ucraina, în timp ce mama este născută în Rusia. Bunica din partea tatălui este moldoveancă, iar bunelul cu rădăcini grecești.
– Un mozaic genetic destul de divers, constat eu.
– Stai. Că undeva pe acolo se ascund și niște origini evreiești.
Mă gândeam că era cazul să introduc aici o vorbă stereotipizată a spiritului comerciant evreiesc.
– Bine, astea probabil au ieșit la iveală când ai început afacerea…
– Da! Da! Râde. Și apropo, cineva din dinastia Romanov, a fost verișor de-al 3-lea al bunicii.
– Nu mai spune?! Majestate?
– Da. Și când am fost în Muzeul Ermitaj, am văzut pictura cu toată familia Romanov. Și așa mă gândeam…
– Da. Te gândeai că și tu trebuia să fii într-un ungher al pânzei.
– Se poate de crezut, dar am impresia că această trăsătură „s-a spălat” demult. (râde)
– Revenind la atenție. Ești genul acela de fată față de care nu te apropii fără un motiv anumit. Adică nu poți să treci pur și simplu ca să fii salutată. Cât de greu lași pe cineva să se apropie de tine?
– Ok. Dacă vorbim despre genul masculin, în domeniul profesional, cu siguranță că orice femeie deține o sumedenie de posibilități pentru a obține ce-și dorește. Foarte multe recurg la anumiți pași pentru asta. Dar în cazul meu, cum să-ți spun?
Se complica cu găsirea unei formulări în limba română, de aceea trecea periodic la limba rusă. Totuși sunt unele propoziții care nu pot fi traduse. Eu oricum am încercat.
– Ca să înțelegi cazul meu: ușile care mi se deschideau mie, pur și simplu, nu erau ușile mele.
– Pentru că…
– Pentru că ele se deschideau laolaltă cu condițiile celor care țineau de mânere. În mintea mea eu înțelegeam că acesta nu este drumul meu. Și poate din acest motiv eu mă străduiam să păstrez distanța. Să nu permit apropiere. Asta dacă ne referim la domeniul profesional. Dacă ne referim la prietenii. Pot să îți spun că mai mulți prieteni îmi erau băieți. Și cel mai des, aceștia erau colegii de școală, cu care eu niciodată nu m-aș fi văzut într-o relație.
Celebra friend-zonă, mă gândeam.
– Da. Așa e la început. Spun eu pe un ton mai glumeț.
– Nu nu. Nici un fel de început, mă oprește. Pentru că eu consider că o prietenie dintre o femeie și un bărbat există. Și mie atât de mult îmi plăcea prietenia aceasta, încât eu nu eram gata s-o cresc în altceva. Eu apreciam și mă străduiam să fiu apreciată. Pot să spun că și până acum am prieteni de pe timpuri.
– Bine, dar fii de acord că există acel moment că cineva din această prietenie nu cere mai mult, de frică să nu piardă ceea ce are.
– Da. Fără îndoială. Dar, dacă sincer. Ei avut mai mult de câștigat, decât de pierdut în această situație.
Replica asta a sunat ca un citat pe care-l folosesc femeile celebre și frumoase… și singure. Simțeam că se deschide portița pentru întrebări în „afara programului”. O las să continue.
– Dar uneori, regret că am fost așa de severă în raport cu mine.
– De ce?
– În sinea mea, eu știam că uneori era mai bine să le ofer o șansă pentru comunicare, dar înțelegeam totodată că ei nu-și doresc o simplă comunicare. Iar eu asta nu-mi puteam permite. Și, recunosc, am avut de pierdut. Și, oricât de absurd ar părea, mă bucur că am pierdut.
Iar a trecut la rusă.
– Eu am fost educată că pentru orice în viață trebuie să plătești. Pentru că în orice capcană pentru șoareci poți găsi…
– Cașcaval?
– Sau un guzgan!
Râdem iar. Beau un gât de vin și spun că e interesant.
– Cu această afirmație pot explica raportul cu bărbații.
În acel moment luasem o pauză. Am coborât de pe scaunul încă prea înalt, dar nu ca la început și m-am așezat pe canapea. Mult mai bine. Am început să vorbim un pic despre ornamentele pe care le folosește în țesăturile pentru hainele ei. Acum o făceam pe etnograful. Îmi spunea că este inspirată de cultura Cucuteni. Eu îmi aminteam de Cucuteni, doar din manualele de istorie, din colonițele din dreapta paginii, unde după text erau arătate doar obiecte din lut: ulcioare și altă veselă. Ah, da… și o colibă cu acoperiș de stuf. De aceea o întreb:
– Ei și cum poți ști cu ce se îmbrăcau ei?
S-a oprit și mi-a mulțumit pentru întrebare. Pentru prima dată în această seară.
– Nu pot să spun că eu știu cu exactitate cum erau îmbrăcați, dar am libertatea la viziunea proprie. Deși m-am documentat cu cineva de la Muzeul de Istorie. În România am discutat cu cineva de la Muzeul Satului. Apoi discutasem despre covoare românești, care de fapt, nu prea sunt românești. Erau un pic și turcești. Deci, la momentul de față, covoarele noastre, nu sunt chiar ale noastre.
După această prelegere, am revenit pe scaune, unde ne așteptau spumantele.
AFIȘARE
„Dar dacă ai fi Influencer? – Nu aș fi!”
– Cei care sunt abonați la paginile tale, îți observă calitățile de internaut activ. Saluturile pentru toți cei care te urmăresc. Informarea în privința planurilor curente și a realizărilor. Dar pe lângă astea, se creează impresia că tu nu ai probleme, nu ai nicio luptă interioară și viața ta este fără griji. Ești tu în aceste imagini? Sau este Keya, ce are o imagine de întreținut.
– Eu nu vreau să public trăiri negative, din simplu motiv că și așa sunt suficiente în viața oamenilor. Și am observat că cei ce mă urmăresc, îmi sunt recunoscători pentru faptul că eu distribui zâmbete și senzații pozitive. Dar sunt om viu, și am și eu momentele rele. Cu toate asta, eu nu consider că fac ceva special. Dar dacă te referi la sinceritatea acelor postări. Atunci da. Eu le simt. Fiindcă dacă nu le-aș simți, nu le-aș distribui. Eu nu sunt blogger, nu fac promovări gen: veniți la mine în salon, la mine e mai bine.
– Dar dacă ai fi… Influencer?
– Nu aș fi! Crede-mă că sunt foarte puțini oameni care s-ar regăsi în jurul a ceea ce mi-aș propune să „influencez”. Eu nu am problemă cu faptul că nu am o audiență mare sau că cineva nu mi-a urmărit postarea. Numărul de urmăritori nu contează pentru mine. Dacă ar conta, aș lucra în această direcție.
– Cumva contradictoriu pentru cineva care are o afacere în domeniul modei.
Mă scărpinam sub barbă contemplativ, ca și cum aș avea și eu ditamai audiența.
– Afacerea mea este un pic altceva. Este o chestiune de nișă și atunci când am pornit-o, mi-am dat seama că nu este pentru oricine. Pentru că ceea ce facem noi este pentru acei care admiră cultura și originile noastre.
– Deci, influencer nu ești.
– Nu. Hai să specificăm. Dacă aș deveni vreodată un influencer, cred că aș aduna în jurul meu o echipă alături de care să oferim coaching în etichetă și bune maniere. Începând de la lucruri elementare precum: de ce oamenii trebuie să se respecte?
– În Moldova?
– În Moldova inclusiv.
– Succes! Am rostit încet și repede.
– De ceee? A înțeles că am fost ironic. Uite! Am revenit doar pentru o săptămână și cea mai întâlnită problemă pe care o sesizez: NU EXISTĂ RESPECT. Spunea asta bătând ușor cu latul palmei în masă. Și rafinament tot nu există. Eu cred că rafinamentul este o calitate cu care te naști, dar poate fi și educată.
– Ok.
– Tu nu ești de acord cu mine, nu-i așa? Văd că nu ești de acord.
– Da. Dar asta contează mai puțin acum. Pentru că vreau să trec și la momentele artistice, în care joci sau mimezi foarte bine replicile din filme. Ești credibilă. Ai făcut actorie?
– Da. Am făcut actorie la liceul teatral.
– Serios?
– Da. Eu am fost și în teatru. Cercul dramatic.
– Aaa. Cercul dramatic, fac eu ușor dezamăgit.
– Ce aaaa? Am jucat-o și pe Anna Karenina, își ridică bărbia cu o grație exagerată și evident ironică.
– La ce vârstă o jucai pe Karenina?
– Clasa 11-a. Deci, 16 ani aveam. Până în a 12-a mă vedeam în actorie. Apăream și în spoturi publicitare. Până în momentul în care mergeam într-o zi spre școală și am văzut fabrica „Franzeluța” și mi-am adus aminte că mătușa mea lucrează acolo. Și atunci îl întreb pe tata: Tata, dar ce lucrează, doamna Margarita? Și el: Șef pe Marketing. (râdem) Dar ea este o femeie de succes, călătorește mult, e frumoasă și atunci am înțeles: mă duc să învăț la marketing.
– Ca să vezi?!
– Stai așa! Am venit acasă, am citit pe Internet ce înseamnă marketing și oleacă din Philip Kotler și am înțeles că asta va fi calea mea. Pentru că în muzică nu mă vedeam atunci.
– Așadar – Marketing și Logistică.
– Asta mi-a fost facultatea. Și am fost norocoasă, fiindcă în calitate de profesori au fost oameni care activau în domeniu. De acolo am înțeles că publicitatea poate fi folosită și în muzică și în afaceri.
– Când ți-au fost de folos pentru prima dată cunoștințele din facultate?
– Din anul III, când mi-am început afacerea. Fără asta am înțeles că nu se poate. Ca să fim corecți: eu nu sunt designer. Dar eu sunt centrul operațional, „creierul” dacă vrei al acestei companii „Arcobadara”.
– Dacă te înțeleg bine, tot ce ai făcut până acum: muzică, teatru, fashion. Tu de fapt îți scoți toate originile la iveală în mod separat. Sau poate te cauți pe tine?
– Absolut. Fiindcă toate lucurile pe care le-am făcut până acum sunt pur căutări de sine, care vine „la pachet” cu dezvoltarea personală. Eu nu am avut o percepție mercantilă asupra activităților mele, ci mai degrabă mi-am hrănit sufletul cu ceea ce am făcut.
DRUMURILE ȘI IUBIREA
„Nici eu, nici el nu stăm locului”
– Majoritatea story-urilor tale sunt de la volan. Tu ești ceea ce se spune în limbajul de specialitate: fetiță pe dvijenii.
– Nu-mi place fraza asta, dar aici e bună!
– Cum arată un program de al tău?
– Până nu demult activam în indrustria Beauty.
– Adică de frumusețe.
– Adică da. L’Oreal!
– Pentru că meriți!
Uneori mă sperie capacitatea mea de a reține publicitățile.
– Și în astfel de companie am ajuns în România. Am lucrat mult acolo și de aceea eram nevoită să fac atâtea drumuri. Am fost și imaginea oficială timp de 3 ani în Moldova.
– Serios? Întrebam mirat. Ai fost și pe străzi, adică pe panouri?
– Pe străzi, da. Răspunde râzând. Eu niciodată nu am crezut că voi pleca de aici. Dar astfel eram nevoită să fac naveta pentru a reuși pe mai multe fronturi.
– Bănuiesc că acuș îmi vei spune o rețetă eficientă de time management…
– Ba nu. Eu am ajuns în acel moment când trebuia să prioritizez la ce și cui trebuia să acord timp. Pentru că oamenii mă întrebau: Tu ai de gând să te oprești? Ai 22-25 de ani, dar parcă nimeni nu lucrează ca tine. Asta îmi spuneau prietenele care aveau orarul stabilit pentru muncă și distracții. Ele vinerile mergeau la petreceri, iar eu vinerea voiam să dorm. Însă eu știam care este scopul meu: independență financiară. Mi-ar fi fost mai simplu să mă căsătoresc cu vreun milionar. Dar mie căile simple nu-mi plac.
În momentul acesta și-a dat seama că mi-a aruncat mingea la fileu. Eu eram gata să marchez.
– S-ar cere întrebarea. Ești soția unui bărbat care are aceleași viziuni ca și tine?
– Absolut. Este complicat și divers în domeniile în care lucrează. Nici eu nici el nu stăm locului. Fiindcă ce am învățat eu din relații? Uite că vorbesc ca Ranevscaia.
– Stai liniștită, unii o știu doar din meme-uri.
– Am început să învăț de la toți. Pentru că fiecare domnișoară până la 20 de ani este în continuă îndoială: poate acela e mai bun, poate ar fi mai bine cu celălalt etc. Eu nu am avut timp de astfel de selecții sau meditări. Dar atunci când a apărut în viața mea soțul meu, am spus: Ian, nu-ca, staiati! Stai, te rog oleacă.
Ochii începeau să strălucească a lacrimogene. Provocare pentru pleoape. Zâmbește larg până la urechi, ca să le oprească. Îl iubește. Vorbă nu-i.
– Distanța nu v-a creat probleme?
– Tu știi? Distanța nu a fost un obstacol pentru noi. Decizia am luat-o fiindcă am simțit că acum îmi doresc. Adică ne-o dorim. Și uite așa pe 22 august ne-am căsătorit.
– Rudele?
– Au ***it! Râde. Mă întrebau: Cum așa? Dar nu era așa de principial pentru mine să fie acea nuntă pompoasă.
– Câte persoane erați? O întreb cu glas ca la o emisiune de investigație.
– 30. Exact câți trebuiau. A fost sponant pentru rude.
A scos și a pus pe masă niște ciocolate de culoare roz. Extrem de dulci – „Dulcineea”.
– Despre rude, da? Deci, ei respectau decizia mea și aveau încredere. A fost doar o singură întrebare: Veți mai face nuntă după asta? Sau gata? Înțelegând și eu că trebuie să mai fie cineva la nuntă. Dar nu consider că acea ceremonie și noapte, este mai importantă decât ceea ce suntem noi acum și ceea ce simțim.
– Pe această notă întârziată, Casă de Piatră îți doresc.
– Mulțumesc tare mult.
Mai îndemnăm ce a mai rămas întru fericirea tinerilor, dacă tot veni vorba despre nuntă și porneam spre încheierea interviului cu întrebări scurte.
– Ce ți-ai dori ca oamenii să înceteze să te întrebe?
– Dar când vei lansa o piesă nouă?
– Ai avut vreodată senzația că pierzi timpul?
– Da. Senzația asta mă sufocă. Când îl investești oamenilor care nu-ți oferă nimic. Oameni nepotriviți în viață care te stopează, care te trag în jos, care nu trebuie să existe în viața mea. Și din acest motiv am învățat să spun NU. Acum spun NU și gata. Își țuguia alintată buzele la ultimul cuvânt, ca fetițele care bat din picior când ceva nu le convine.
– Fricile tale?
– Am lucrat asupra lor în urmă cu o lună. Eu mergeam la psigolog și o spun sincer: năravurile și fricile sunt niște aspecte la care trebuie de lucrat foarte mult. Din frici: cea mai intensă ca trăire este frica de singurătate. Nu o suport. La fel cum nu suport trădarea și înșelarea. În momentul în care sunt trădată, mă tem. Este și frica de a mă îmbolnăvi de o boală incurabilă. Pentru că mama mea a trecut printr-o astfel de experiență. A trecut cu bine, dar mie mi-a fost frică de atunci să o pierd.
Înțelegeam prea bine.
– Dar asta te motivează să mergi la medic mai des. Te disciplinează.
– Ok. Și o frică mai banală care ar fi?
– Mă tem de șerpi.
– Ei. Asta bănuiesc că nu e doar pentru femei. Probabil și de păianjeni.
– Nu. Nicidecum. Ador păianjenii fiindcă ei aduc în casă bani.
– A, da? Mă uitam prin ungherele încăperii dacă nu este vreo pânză de păianjen.
– Da!
– Cine-i omul-lecție din viața ta?
– Soțul meu. Moi muj. Râde. Nici nu știi cât de tare mi-am dorit un bărbat aproape, de la care pot să învăț lucruri interesante. Cum să comunici, cum să obții ce vrei, cum să reacționezi în diverse situații.
– Realizarea cu care te mândrești, dar cei din jur spun că-i „floare la ureche”?
– Am învățat să conduc pe 3 categorii de transport. Nu am permisul pentru toate, dar am învățat să conduc și pe KAMAZ.
– Dar la ce-ți trebuie? Dacă nu e secret?
– Așa a considerat tatăl meu. Fiindcă el spunea așa: Fata mea trebuie să cunoască totul.
Cu asta am încheiat-o. Când m-am ridicat, am verificat câte fișiere mi-au ieșit. Erau 4 înregistrări, fiecare depășind limita de 25 de minute. Phai de capul meu!
Mi-a mulțumit și a spus să mă rețin încă un pic că îi venise o prietenă. Nu am înțeles direcția gândurilor ei, dar… Mă făceam și eu că încă mai am treabă. În câteva clipe își făcuse apariția și oaspetele. A spus că o cheamă Neo. Eu i-am răspuns că deja mi-am luat pastila roșie, făcând referire la vin dar și la film. A râs. M-a bucurat că este atentă la detalii. Ne-am făcut un selfie la antreu ca amintire și am ieșit. Mi se făcuse sete. Probabil de la vin și ciocolate.
În loc de epilog…
– Femeile azi sunt de 2 tipuri: unele vor să fie bărbați, altele vor să depindă de aceștia și să fie asigurate. Femeia pentru mine este protectorul căminului familial, iar femeia-bărbat nu va face asta niciodată. Pentru că în ea se va zbate acel gând: cum eu voi sta acasă să gătesc și să fac curat? De exemplu, mă confrunt în București cu persoane care cred că nu e normal să mănânci acasă. Femeile astea chiar nu vor să facă nimic acasă. Dar pe lângă asta, ele nu fac ABSOLUT NIMIC. Eu consider asta drept o degradare feminină. Pentru că astăzi este la modă să vrei totul și deodată. Astfel pierzi intepretarea prezentului. Mă întristează când văd că cineva și-a „făcut” buzele sau și-a deschis un magazin care la venituri este într-un minus total. Dar măcar are buze. Mai sunt și din acelea care vor să-și facă o imagine pe care ne place să o vedem, dar în viață e vai și amar de capul lor. Și știu că oamenii aceștia nu dorm liniștit. De aceea femeia este feminitate, lumină, căldură. Femeia este început.
– Iar bărbații?
– Și bărbații sunt așa tot din cauza femeilor. Din cauza goanei pentru a le satisface capriciile. Și ușor cam pierduți și incompatibili cu timpul. Am cunoscut foarte puțini bărbați care pot să curteze frumos sau măcar să mențină o discuție frumoasă. De aceea, pe unii bărbați îi văd foarte nefericiți inclusiv din acest motiv. În general, oamenii sunt nefericiți.
A spus ea zâmbind în toți 32.
L.G.
REDACȚIA OPENMEDIA
