Cum se face că între medicină și business să existe loc pentru muzică? Atenție! Nu o fredonare ocazională cu prietenii, ci o activitate conștiincioasă, în care se investește mult timp și dedicație. Ei bine, în cazul lui Alexandru Covalenco s-a putut. În pofida tuturor provocărilor vieții, acum, când privește în urmă, nu regretă nici o clipă că a păstrat mereu aprinsă flacăra pasiunii pentru muzică.
Interviul dat vine ca un îndemn pentru toți acei care încă stau la dubii în privința realizării viselor, și o dovadă că niciodată nu e prea târziu să te ocupi cu ceea ce îți place și să excelezi în această direcție.
1965 – este anul în care muzica își face loc în lista ocupațiilor lui Alexandru Covalenco „cel mic”. Ca instrument și-a ales armonica? Cum vă amintiți momentul și ce melodii fredonați la ea?
Eram la lecție într-o sâmbătă și era ziua mea de nastere, când a venit mămuca cu mama la școală și mi-au adus o armonică cu două rânduri de bumbi, culoare verde și micuță. Mi-a plăcut foarte mult. Și până acum țin minte acele emoții însoțite de lacrimi de bucurie. În două zile am învățat gama Do-major și 2 cântece: „Doi rățoi flămânzi” și „Măi ciobene de la oi”, pe care le cântam și cu vocea.
De la armonică, la vioară, ca mai apoi, la chitară și chitară bass. Asta în timp ce dimensiunea profesională aleasă era ușor incompatibilă cu cea artistică: medic epidemiolog-infecționist. Ce v-a făcut să mențineți pasiunea pentru muzică la fel de aprinsă, în pofida faptului că studiile la medicină sunt destul de solicitante și pline de eforturi?
Pe timpul studiilor: la școală, la colegiu, la universitate, permanent am participat la activitățile artistice ale instituției, inclusiv și la sport. Suplimentar, eram invitat permanent la diferite festivități ale oamenilor din sat: cumetrii, petreceri la armată, nunți etc. Cât eram mic – mergeam cu mămuca care sta cu mine până la sfârșitul evenimentului. Apoi, mergeam singur, apoi, cu colectivele create, și iată așa am activat până în 1995. Ulterior am pornit pe calea businessului care îmi răpea tot timpul. Deși dragostea de muzică a rămas, dar o făceam deja pentru mine și prietenii apropiați.
Ca și mulți reprezentanți ai generației, o bună parte a recruților care satisfăceau serviciul în armata sovietică, se întorceau și cu abilități muzicale. În calitate de ostaș, ați făcut uz de talentul muzical în acea perioadă? Povestiți-ne.
Serviciul militar l-am făcut la sovietici în 1977, în armata regulară, unitate cu pregătiri speciale, fără drepturi de a pleca peste hotare. Totodată, eram implicat în sărbătorile copiilor ale părinților militari, apoi mi-am găsit colegi care erau la fel de pasionați, și am format un colectiv și am cântat de vreo 4-5 ori la dansuri, într-un orășel cu vreo 20000 locuitori. Și atunci, am început să facem și pese proprii. Vreo 5, dacă nu mă înșel.
Anii ’80 și ’90, în memoria colectivă sunt caracterizați drept o perioadă cu multe provocări ale realităților sociale și economice. În cazul dvs. erau anii în care ați activat intens pe plan medical. Cum vă amintiți de acele vremuri și cât timp din orarul unui medic și profesor de medicină acordați muzicii?
Cu adevărat. Această perioadă, dintre anii 1979 și 1995, a fost marcată de mari ispite și încercări. Am fost student. Între timp m-am căsătorit, s-au născut copiii mei – 3 fetițe. Mă ocupam cu știința, scriam lucrări, am practicat pedagogia în domeniul medical deja la tinerii studenți, administram ca șef un centru de geriatrie (azilul de bătrâni) cu 250 de paturi. Oricum, muzica n-o lăsam. Am cântat în ansamblul Universității „Bioton”. După universitate am format o echipă de amatori așa ca mine, și cântam la nunți, la petreceri, la diferite evenimente și festivități. Și eram foarte solicitați pe piața muzicală de atunci. Dar, cu părere de rău, nu prea aveam vreme pentru a compune melodii sau a scrie versuri (făceam și din astea), iar ca timp – toate sâmbetele și duminicile, câteodată – joi și vineri. Deci, graficul ocupațiilor mele era destul de încărcat.
Termenul „reprofilare” a devenit cumva la modă în perioada pandemică, pentru cei care erau nevoiți să-și găsească soluții alternative de a trece de provocările noilor realități. În special pentru artiști. În schimb, pentru dvs. reprofilarea a venit cu mult mai devreme, în 1995. Și, deși domeniul construcțiilor, dintr-o anumită perspectivă, este destul de departe de cel medical, dvs. ați reușit să obțineți rezultate remarcabile și aici. Cum v-ați cultivat spiritul de afacerist?
Eu nu aș numi-o reprofilare. Ba mai degrabă – o îmbrățișare a unei alte profesii, care, cu adevărat, nu prea are nimic comun cu medicina. Deși, și această activitate e îndreptată spre îmbunătățirea stării omului, dar anume a stării psihologice. Mi-a fost foarte greu de la început: nopți nedormite, studii de sinestătător, un domeniu nou și necunoscut pentru mine. Timpurile erau pline cu provocări financiare, economice, politice, episoade de banditizm-raket, inclusiv lipsa cadrului legal a activității de antreprenoriat în domeniul construcțiilor. În acea perioadă nu mai activa nici o întreprindere de construcție, nimic și nimeni nu mai construia, banii se devalorizeau rapid, materiale de construcții erau doar locale, și acelea necalitative. Practic am început constucția, eu – doctor, și regretatul Maestru Ștefan Petrache, doi începători, dar ambițioși. Iar ce ține de spirit, apoi eu vă zic așa: m-a ajutat Domnul meu păzitor și călăuzitor în toate și peste tot – DUMNEZEU, căruia am fost credincios, sunt și voi fi mereu, atât eu, cât și urmașii mei.
În tot acest timp, muzica nu ați lăsat-o sau poate ea nu v-a lăsat, iar în 2018 ați început să cântați și cu voce. Ce este cel mai greu pentru un instrumentist atunci când decide să-și includă vocea în program?
Pe parcursul activității mele muzicale cântam la instrument și inclusiv cu vocea, dar să zic că aveam așa mare experiență – nu. Cu atât mai mult, pe scena mare. Și chiar îmi era frică… De aceea, de la început scriam pentru alți interpreți, dar la insistența și cu încurajarea maestrului „de peniță”, poetul Ianoș Țurcanu, am încercat să fac câteva imprimări în studiou cu vocea, la care bunul meu prieten mi-a zis că se merită și trebuie să continui. Uite așa am început să cânt și cu vocea.
În prezent, repertoriul dvs. include 35 de melodii. Pe unele dintre ele le-ați introdus și în albumul întitulat „Am fost și rămân a fi precum sunt”. Pentru cei care ar fi la prima cunoștință cu muzica dvs. cum le-ați descrie creația dvs.?
Ascultă-ți sufletul. Muzica, la fel ca și poezia, de altfel, ca și orice creație, vine din suflet, din pasiunea de a-ți expune atitudinea față de tot ce te înconjoară, respectul, valorile personale, dragostea față de oameni. Ea vine de sus, de la Creatorul nostru, și nu are nevoie de traduceri, de tălmăciri, pentru că este o limbă universală, percepută de toată lumea.
Genul abordat reprezintă un tandem echilibrat dintre muzică ușoară și un pic de rock cu nuanțe retro. Ce artiști/interpreți v-au inspirat în procesul de formare și definitivare a stilului?
Îmi place The Beatles, Mezzoforte, Pink Floyd, Deep purple, Led Zeppelin, Noroc, Phoenix, Savoi, Kruiz, Pesnerâ, trupa Stas Namin.
La ora actuală, cu cine dintre artiști atohtoni colaborați?
Cu Segiu Țurcanu, Valy Boghean și Georgeta Voinovan.
Dacă pe dimensiunea profesională de bază au existat reprofilări, pe plan muzical, Alexandru Covalenco intuiește o reprofilare spre alte genuri?
Da. Stilul în care îmi scriu muzica este retro, din anii 80-90. Evident că îmi doresc ca piesele mele să fie ascultate și de tineret, pentru că fiecare piesă poartă un mesaj profund și cu nuanțe. De aceea vreau să încerc și alt stil, să zic așa: să mă adaptez la cerințile de azi.
La ce lucrați acum și ce planuri aveți pentru viitor?
În prezent lucrez la trei piese: despre prietenie – „La răscrucea dintre ani”, despre toamnă – „E mândră toamna pe la noi” și despre iubire – „Pictez pe cer”.
REDACȚIA OPENMEDIA
